Pages Navigation Menu

Parohia Adormirea Maicii Domnului – Poiana Câmpina

Parohia Adormirea Maicii Domnului  – Poiana Câmpina

Date despre parohie

Hramul: Adormirea Maicii Domnului,
Adresa: Comuna Poiana Câmpina, str. Bisericii 236, Jud. Prahova,
Paroh: Pr. Buchiu Laurenţiu,
Coslujitor: Pr. Dincă Niculaie,
Diacon: Dima Valentin.
Telefon: 0244 351.000
Cod IBAN RO27 BRDE 300S V438 2100 3000
Banca: BRD Sucursala Câmpina

De la zidire până la închinare (1690-1752)

Aşezarea este menţionată pentru prima dată sub denumirea de Poiana Sării, într-un hrisov emis de Neagoe a lui Drăghici, semnat şi de „Vlad Voievod domn a toată Ţara Ungrovlahiei în Cetatea de Scaun Bucureşti, luna mai, 27 zile, anul 7018 (1510)” .

În anul 1690, Spătarul Toma Cantacuzino a hotărât construirea Mănăstirii Poiana terminată în anul 1711, iar clopotniţa, chiliile călugărilor, localul administraţiei şi zidurile înconjurătoare au fost terminate în anul 1721. Biserica mănăstirii a fost executată de Pârvu Mutu, dar, din păcate a fost iremediabil avariată în urma cutremurului din 4 martie 1977.

Mănăstirea Poiana a fost la început de rang boieresc pentru ca apoi să devină cetate de rang domnesc iar din necesitate strategică a fost transformată într-o fortăreaţă militară, slujită de un grup de oaste grănicerească numiţi plăieşi care aveau sarcina de a apăra graniţa Ţării Româneşti aflată la Predeal.
Atât din testamentul Cantacuzinilor din 1667, cât şi din relatările preoţilor Ioniţă Grigorescu şi Dimitrie Bădiceanu , putem înţelege că apariţia satelor şi comunei ca formă de organizare administrativ teritorială începe odată cu Schitul Poiana unde constatăm că printre primii locuitori statornici au fost călugării şi robii ţigani de pe moşia Cantacuzinilor, a crescătorilor de oi din Transilvania rămaşi aici prin transhumanţă, a locuitorilor din comunele învecinate veniţi pentru treburile Schitului, care primind loc de casă au rămas aici.

În această cetate medievală existau două tunele subterane: unul cu ieşire spre Izvorul Şcolii – probabil că atât în condiţii de excepţie cât şi normale, personalul cetăţii se alimenta cu apă – şi al doilea pornea din pivniţa de vinuri, din interiorul mănăstirii, pe sub cimitir, spre moara de barit, cu ieşire în prundul Prahovei, tunele care astăzi sunt înfundate.

Aşadar, Toma Cantacuzino mare spătar al lui Constantin Brâncoveanu (1688-1704) fiul agăi Matei Cantacuzino, este ctitorul mănăstirii aşa cum reiese şi din testamentul lui Grigore II Ghica, de la 1752, care spune că Mănăstirea Poiana “este zidire boierească făcută de răposatul boier Toma Cantacuzino, biv vel spătar” .

Banul Mihail Cantacuzino, în lucrarea sa din 1787, Genealogia Cantacuzinilor spunea că Spătarul Toma Cantacuzino “a zidit o frumoasă mănăstire ce se numeşte Poiana, şi este împotriva Câmpinii, peste apă, în malul Prahovei.”

Pisania acestei mănăstiri, aşezată la 1841, în locul celei vechi, spune că “întâiul ctitor este fericitu’ntru pomenire Spătarul Toma Cantacuzino”.

Pomelnicul ctitorilor şi înzestrătorilor, aflat în biserică, are în frunte pe Toma, împreună cu soţia sa Maria. Deasemenea, potrivit tradiţiei, într-un manuscris aflat în arhiva Parohiei Poiana, se menţionează că în 1688 Spătarul Toma Cantacuzino, venind cu călărimea sa pe Valea Prahovei şi văzând o poiană mare şi frumoasă, învecinată cu apa Prahovei, a poposit trei zile aici şi încântat de frumuseţile acestei poieni, întru mărirea lui Dumnezeu, s-a decis a zidi o biserică şi mai multe chilioare pentru călugări, în locul vechiului schit de lemn.

După anul 1711, Toma Cantacuzino, plecând în pribegie în Rusia, unde a şi murit, nu a apucat să termine clopotniţa, zidurile înconjurătoare, chiliile călugărilor şi localul administraţiei, acestea fiind realizate ulterior, în anul 1721.

Mihail Cantacuzino, în lucrarea menţionată, spune că Toma Cantacuzino a avut multă avere în Ţara Românească, pe care a stăpânit-o rudenia lui, până la căderea cantacuzinilor, adică în anul 1716, când Nicolae Mavrocordat-Voievod a luat toată această avere şi a împărţit-o boierilor vremii.
Moşia Poiana pe care s-a zidit mănăstirea, era a lui Toma Cantacuzino, moştenire de la tatăl său, Aga Mateiu Cantacuzino, pe lângă alte moşii primite de acesta de la Constantin Brâncoveanu sau cumpărate de Cantacuzini de la moşneni.

Documentele de la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX ne arată că printre aceste moşii, moşia Cernăteşti era stăpânită de Mănăstirea Poiana încă înainte de plecarea lui Toma Cantacuzino în pribegie deşi acesta nu a mai apucat să facă acte de danie Mănăstirii. Tot aceleaşi documente ne arată că această moşie era alcătuită din Valea Manti, Pantazi, Nisipoasa şi Murul. Din seria de documente privitoare la Cantacuzini – pag 1819, (Nicolae Iorga)- aflăm că, pe lângă moşiile de mai sus şi Doftăneţul din comuna Scorţeni, Judeţul Prahova, fusese dăruită de Toma Cantacuzino, ctitoriei sale, Mănăstirea Poiana. O dovadă în acest sens este că după 1711, ceilalţi Cantacuzini au avut grijă de Mănăstirea Poiana. Aşa că la 15 mai 1731, egumenul Mitrofan, de la Mănăstirea Sinaia, trece la Poiana, călugării de la Sinaia alegându-şi alt egumen, acest lucru fiind posibil tocmai pentru că aceste mănăstiri erau legate de Cantacuzini. Mihail Cantacuzino, unchiul lui Toma, ctitorise Mănăstirea Sinaia.

De la închinare până la transformare în Biserică de Mir (1752-1864)

Domnitorul Grigore II Ghica zideşte din temelie Mănăstirea Pantelimon “cu spitaluri de săraci bolnavi, împrejur” şi prin testamentul său din 1752 rânduieşte ca pentru hrana şi chiverniseala săracilor, zece mănăstiri din Ţara Românească să fie închinate ctitoriei sale, “având să plătească pe fiecare an, o sumă de bani spitalului, iar încolo să fie slobode şi în pace de toate dăjdiile câte se orânduiau de la visterie pe mănăstiri.”

Între aceste mănăstiri, Poiana, nefiind închinată la nici o altă mănăstire, “s-au dat a fi metoh la Sfântul Pantelimon”. Mănăstirea Poiana trebuia astfel să plătească în fiecare an, 150 de taleri, în chip embatic (jumătate primăvara, de Sfântul Gheorghe şi jumătate toamna, de Sfântul Dumitru). Poiana era cea mai bogată din cele zece mănăstiri închinate, aşa explicându-se de ce plătea suma cea mai mare.
Se pare că, în această perioadă, viaţa Mănăstirii Poiana a fost destul de agitată. La 6 septembrie 1763, aflăm că mănăstirea era în judecată cu “dumneaiei Maria Medelnicereasa, ce a fost jupâneasa domniei sale, răposatul Toma Cantacuzino, nepotul lui Şerban Vodă”.

Conflictul este rezolvat, prin ceea ce au făcut boierii trimişi de Ispravnicul de Prahova în 1793, Mănăstirea Poiana rămânând numai cu jumătate din moşie, respectiv 933 de stânjeni.

În timpul războiului ruso-turco-austriac (1787-1791) Mănăstirea Poiana a avut de suferit o pustiire din pricina armatei turceşti, a cărei căpetenie era domnitorul Nicolae Mavrogheni, care a avut o luptă cu austriecii la Sinaia, în anul 1788. Ca urmare a focului pus de turci, au ars mai multe documente de la Mănăstirea Poiana. Atunci au ars şi actele Schitului Lespezi, care au fost aduse aici spre păstrare, împreună cu documente de proprietate importante ale Cantacuzinilor şi ale unor boieri, aşa cum aflăm la 19 august 1837, din spusele Domnitorului Dimitrie Alexandru Ghica.

În 1803, căminarul Nestor, epitropul Spitalului “Sfântul Pantelimon”, orânduieşte egumen la Poiana pe Hrisant, pe 12 ani. Documentele întocmite cu acest prilej ne vorbesc şi despre averea Mănăstirii. Astfel găsim că pe apa Prahovei, avea pe lângă moară şi o “piuă de lucrul zeghelor” (postave de lână prelucrată).
Pe moşia Valea Manti, avea 28 pogoane de vie lucrătoare, iar la vie, o casă cu două odăi, cu şindrilă învelită, un şopron vechi, învelit cu şindrilă de stejer, o cârciumă la vie, cu două odăi, o brutărie învelită cu şovar, o băcănie, un scaun de tăiat carne, un grajd, împreună cu toate acareturile trebuincioase viei.

De la 1808, egumen la Poiana este Ierotei, care primeşte egumenia pe timp de cinci ani, dar nu-şi va îndeplini acest mandat, pentru că de la 1810 găsim slujind la biserica acestei Sfinte Mănăstiri un preot căsătorit, în vârstă de 55 de ani, ce fusese hirotonit în 1793 pe seama Bisericii Poiana. Iată că de la 1810 la Poiana nu mai sunt călugări. În această perioadă Mănăstirea a fost afectată de cutremurele din 1802 şi 1827. Cel care se va apuca să o refacă, la 1841, a fost egumenul Ghenadie Pârvulescu, al cărui nume este legat şi de evenimentele de la 1848. Egumenul Ghenadie îl sprijină pe Nicolae Bălcescu, în acţiunea sa de lămurire a ciocănarilor de la Telega, pentru a participa la Revoluţia de la 1848. Tot aici, la Mănăstirea de la Poiana, Bălcescu a poposit în drumul său spre Transilvania, în vederea medierii înţelegerii dintre Avram Iancu şi Ludovic Kossuth.

Trei catagrafii de zestre, ne mărturisesc că Mănăstirea a fost construită de către Toma Cantacuzino, şi refăcută în 1841 de Egumenul Ghenadie Părvulescu. Acesta este îndepărtat de la conducerea mănăstirii, după înăbuşirea revoluţiei, la Mănăstirea Brebu, de unde va fi readus la Poiana, în 1861, de Eforia Spitalelor Civile.

În tot acest timp, la Poiana a fost egumen Chesarie Petriceanu (Poienarul). În timpul său, localnicii îşi manifestă nemulţumirile, drept care, egumenul se adresează Eforiei Spitalelor Civile. Astfel un document din 7 noiembrie 1855, ne spune că Chesarie Poienarul, egumen din 1848 al Schitului Poiana, din Judeţul Prahova, face cunoscut Eforiei Spitalelor Civile că Ioniţă Vasiliu, locuitor de pe Moşia Murul, proprietatea Schitului, este nesupus şi nu-şi îndeplineşte obligaţiile faţă de ortodocşi şi îi instigă şi pe ceilalţi locuitori la nesupunere, cerând îndepărtarea sa de pe această moşie.
Ghenadie Părvulescu a fost cel din urmă egumen al Mânăstirii Poiana şi sub egumenia sa, Mănăstirea a fost transformată în Biserică de Mir.

De la data prefacerii Mânăstirii în Biserica de Mir până astăzi 1864-2010

În documentul întocmit la 14 mai 1908 de către Preotul Ioniţă Grigorescu se arată că prefacerea Mânăstirii Poiana în Biserică de Mir, corespunde perioadei de încetare a activităţii călugărilor la acest Schit (1863-1864).

Primul egumen sau îngrijitor (după noua metodă) la acest Schit a fost numit Alexandru Brătăşani prin 1880-1890.

În urma unei neînţelegeri între Mitropolie şi Eforia Spitalelor Civile, de care aparţinea acest Schit, aceasta din urmă a numit drept egumeni-îngrijitori la Poiana, brigadieri silvici; primul îngrijitor fiind Vasile Dumitrescu din Câmpina. Cât a ţinut perioada lor de îngrijit, au “curăţat Schitul de tot ce a avut mai bun : mobilă, acareturi dinăuntru sau dinafară, etc. astfel că la 16 mai 1908, Schitul nu mai poseda nici un cui în perete.”

De aceea, vor fi numiţi din nou preoţi slujitori. Astfel în 1908 Preotul Ioniţă Grigorescu, mărturiseşte că era şi preot îngrijitor al Schitului Poiana. În 1935-1936 pe cheltuiala Eforiei Spitalelor Civile s-a făcut zidul şi partea din clopotniţă, care era din scânduri de la jumătate în sus, învelită cu ţiglă.
În continuare prezentăm şirul egumenilor şi preoţilor din Mânăstirea Poiana în perioada (1723-2008): Mitrofan 1731-1737; Partenie 1737-1744; Ioanichie 1763-1780; Acachie 1797; Hrisant 1797-1808; Ierotei Ieromonahul 1808-1810; Grigore Arhimandritul 1829-1830; Arhimandritul Ghenadie Pârvulescu egumen 1839-1848;1861-1863; Chesarie Petriceanu 1848-1857; Ieromonahul Casian Georgescu 1857; Preotul Ion Ionescu, învăţător (grămatic)1860-1869; Preotul Ioniţă Grigorescu, învăţător 1869-1915 şi director de şcoală 1871-1904; Preotul Dumitru Popescu 1904-1918; Preotul Dumitru Georgescu 1918-1948; Preotul Gheorghe Ionescu 1948-1985; Preotul Buchiu Laurenţiu 1985-ac; Preotul Grigore Gheorghe Virgil 2002-2010; Diaconul Dima Valentin 2007-ac; Preotul Niculae Dincă 2010-ac.

Mânăstirea Poiana de la zidirea sa în 1690 împlineşte 320 ani, fiind cel mai vechi lăcaş de cultură spirituală din această aşezare, lăcaş ce a menţinut trează credinţa în Dumnezeu. Credincioşii acestor locuri au fost cei care au reclădit acest lăcaş atunci când asupra lui s-au abătut fie năvălirile străine, fie calamităţi naturale, cum au fost cutremurele din anii 1802, 1827, 1940, 1977. Biserica a fost grav avariată la cutremurul din 4 martie 1977, fiind distrusă până la temelie. Astfel, că până la refacere, Biserica a funcţionat în locuinţa cetăţeanului Alexandru Călin din localitate, şi apoi într-o magazie construită în curtea Bisericii de către Preotul Gheorghe Ionescu.

Credinţa oamenilor în Dumnezeu şi încrederea localnicilor în preotul satului, a făcut să se strângă fondurile necesare şi să se asigure forţa de muncă, astfel încât, într-un timp relativ scurt (1980-1985) să fie reclădită biserica după vechiul plan, prin strădania preotului Gheorghe Ionescu.

De precizat că la construcţia Bisericii s-a folosit aceeaşi cărămidă de acum 300 de ani şi s-a consolidat cu stâlpi de beton, astfel încât noua construcţie să poată rezista încă alte sute de ani.

În anul 1985 s-a stins din viaţă Preotul Gheorghe Ionescu, dar prin activitatea sa din perioada 1948-1985, s-a ridicat la înălţimea înaintaşilor săi: Ghenadie Pârvulescu, Ion Ionescu, Ioniţă Grigorescu,etc, fiind urmat de Preotul Laurenţiu Buchiu care i-a continuat strădania în perioada 1985-2010, prin lucrări de finisare interioare şi exterioare, construirea clopotniţei, a casei parohiale, a capelei mortuare, pictarea Bisericii interior şi exterior şi refacerea zidurilor împrejmuitoare, fortificate. Mărturie istorică, Biserica din Poiana domină maiestuos Valea Prahovei pe o distanţă de câţiva kilometri, fie mergând cu trenul sau cu maşina.

Arhitectura şi eleganţa înfăţişate de această veche ctitorie, mărturisesc frumuseţea artei de peste vremuri, îndemnarea, credinţa şi evlavia pentru Biserica Străbună Ortodoxă şi dragostea faţă de neam.

Activităţi social – filantropice

Parohia sprijină periodic familiile cu probleme sociale aflate pe teritoriul ei, precum şi persoane cu probleme medicale deosebite, organizând colecte sau suplinind din fonduri proprii.

De asemenea, parohia noastră, este implicată în diferite programe sociale organizate la nivelul parohiei sau prin intermediul protoieriei :
Programul de Sfintele Paşti, de Crăciun şi de Hramul Bisericii care constă în oferirea de pachete cu alimente, pentru familiile sărace care au în întreţinere copii şcolari, precum şi pentru persoane vârstnice singure, cu venituri foarte mici.

Programele de asistenţă duhovnicească şi materială Şi nouă ne pasă şi Semenul nostru, desfăşurate la Penitenciarul de Femei Târgşor, Prahova.

Galerie foto: